Resurse Utile
Controverse privind elementul de internaţionalitate în contractele de comerţ internaţional
Controverse privind elementul de internaţionalitate în contractele de comerţ internaţional
(International Conference “Global Economy under Crisis”, 12-13 decembrie 2013, Facultatea de ştiinte economice (Universitatea Ovidius Constanţa), Ovidius University Annals. Economic sciences series, Volume XIII, Issue 2, 2013, ISSN 2344-4614, ISSN-L 1582-9383)
Av., Lect. univ. dr. Bogdan Cristian TRANDAFIRESCU
Universitatea Ovidius Constanţa (Facultatea de drept şi Ştiinţe administrative)
Abstract
Pornind de la dispoziţiile oarecum neclare ale Convenţiei de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (1980), în prezent înlocuită prin Regulamentul (CE) NR. 593/2008, în literatura de specialitate unii autori au speculat că dispoziţiile acesteia ar putea deveni aplicabile prin însăşi desemnarea de către părţile contractante a unei legi străine ca lege aplicabilă, această manifestare de voinţă reprezentând, în această optică, însuşi elementul de extraneitate.
În această lucrare am urmărit să elucidăm această teorie, potrivit căreia orice contract localizat (prin elementele sale esenţiale) într-un singur sistem de drept ar putea fi „internaţionalizat” doar prin simpla voinţă a părţilor, în lipsa unui element obiectiv de extraneitate.
I. Consideraţii introductive
Internaţionalitatea este elementul fundamental ce face diferenţa între un simplu contract comercial (supus sistemului naţional de drept) şi contractul de comerţ internaţional.
Nu orice element de extraneitate prezent într-un contract comercial, poate transforma respectivul contract într-unul interesând dreptul comerţului internaţional, ci doar acele elemente de extraneitate de natură a face raportul juridic respectiv susceptibil de a fi reglementat de cel puţin două sisteme (naţionale) de drept.
Problema specifică contractelor cu element de internaţionalitate este aceea a determinării legii aplicabile; în majoritatea sistemelor de drept internaţional privat părţilor le este acordată facultatea desemnării legii aplicabile. Această facultate i-a “inspirat” pe unii autori care au susţinut ideea că însăşi alegerea unui sistem străin de drept ar putea constitui elementul de internaţionalitate, de aici rezultând posibilitatea transformării unui contract eminamente intern într-unul internaţional.
Faţă de această discuţie, apare firească următoarea întrebare: elementul de internaţionalitate trebuie să preexiste faţă de momentul la care părţile pot desemna legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional? Părţile pot alege legea aplicabilă întrucât contractul lor este unul de comerţ internaţional, sau printr-o asemenea alegere pot transforma contractul în unul de comerţ internaţional?
II. Puncte de vedere privind elementul de internaţionalitate
Cunoscutul teoretician Jean - Christophe Pommier a ridicat următoarea întrebare : „caracterul internaţional al contractului trebuie să fie prealabil funcţionării regulii conflictuale, sau părţile pot internaţionaliza, prin voinţa lor concordantă, un contract intern” (având toate elementele localizate într-un singur stat)[1].
Părţile pot avea interesul de a-şi internaţionaliza contractul pentru a eluda anumite norme juridice imperative ale dreptului naţional, care în mod normal trebuie să guverneze respectivul contract.
În literatura de specialitate, unii autori[2]au afirmat că părţile pot internaţionaliza contractul prin introducerea unui element de extraneitate, constând tocmai în supunerea contractului unei legi străine. În sprijinul tezei internaţionalizării contractului intern sunt citate şi unele prevederi ale Convenţiei de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (în prezent înlocuită prin Regulamentul (CE) NR. 593/2008).
Astfel s-a susţinut că din interpretarea coroborată a articolului 1 (1) şi 3 (3) rezultă că prevederile convenţiei sunt aplicabile obligaţiilor contractuale în orice situaţie care implică o alegere între legile din state diferite, deci convenţia nu este aplicabilă doar contractelor internaţionale în înţelesul strict al termenului.
Conflictul de legi ar putea fi şi unul provocat prin introducerea unui element de extraneitate, constând în supunerea contractului unei legi străine (în raport cu statul faţă de care sunt legate toate elementele relevante ale contractului).
Potrivit art 1(1), Convenţia de la Roma „se aplică obligaţiilor contractuale în orice situaţie care implică o alegere între legile din state diferite” , iar potrivit art. 3 (3) : „Alegerea de către părţi a unei legi străine, urmată sau nu de aceea a unei instanţe străine, nu poate să aducă atingere dispoziţiilor de la care legea statului nu permite să se deroge prin contract, numite în continuare «dispoziţii imperative», dacă toate celelalte elemente sunt localizate, în momentul acestei alegeri, într-un singur stat”[3].
De aici ar rezulta că părţile prin desemnarea unei legi aplicabile contractului localizat prin elementele obiective într-un singur stat ar putea internaţionaliza contractul, elementul de extraneitate constituindu-l tocmai manifestarea lor de voinţă. Iar cum elementul de extraneitate determină un conflict de legi, deci Convenţia de la Roma ar fi aplicabilă[4].
Teza internaţionalizării contractului intern prin alegerea unei legi străine nu poate fi acceptată. Clauza de electio juris nu este permisă decât în cazul contractelor conţinând un element real, obiectiv de extraneitate, nu unul artificial. Atât doctrina dominantă[5]cât şi convenţiile internaţionale susţin această concepţie.
Convenţia privind legea aplicabilă vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale din 1955 dispune în art. 1 (4) că : „ Simpla declaraţie a părţilor, privind aplicarea unei legi sau competenţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj, nu este suficientă pentru a conferi contractului de vânzare caracter internaţional în sensul alineatului 1 al prezentului articol”. Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă contractului de vânzare internaţională de mărfuri (1986) reia această idee în articolul 1 litera b.
Convenţia de la Roma (1980) în controversatul articolul 3(3) nu oferă posibilitatea internaţionalizării unui contract localizat obiectiv pe teritoriul unui singur stat, dimpotrivă reia o veche regulă a dreptului privat – principiul autonomiei de voinţă. Majoritatea normelor juridice aparţinând dreptului privat sunt dispozitive (permisive şi supletive), autorii actelor juridice putând deroga de la acestea, singura limită fiind normele imperative care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
Revenind la articolul 3(3) din Convenţia de la Roma, având în vedere cele arătate mai sus, putem spune că acesta nu face decât să reia principiul libertăţii contractuale din dreptul intern. Cu alte cuvinte, părţile unui contract localizat într-un singur stat pot înlătura normele dispozitive normal aplicabile, putându-le înlocui cu normele juridice ale unui alt stat, înglobate astfel în contract, însă contractul rămâne supus sistemului de drept unde este localizat, limita voinţei părţilor fiind normele imperative ale statului respectiv, aparţinând ordinii juridice interne.
III. Concluzii
Concluzionând, respingem ferm teza privind posibilitatea internaţionalizării contractului comercial localizat într-un singur stat, articolul 3(3) din Convenţia de la Roma nefăcând altceva decât să întărească regula conform căreia normele conflictuale se aplică doar contractelor cu un element de extraneitate şi să reia principiul libertăţii contractuale din ordinea juridică internă.
Principiullex voluntatis aparţine categoriei normelor conflictuale, care se aplică numai în situaţia în care un contract conţine un element de internaţionalitate suficient de caracterizat încât să determine un conflict de legi. Cu alte cuvinte, elementul de internaţionalitate constituie condiţia sine qua non pentru aplicarea normelor conflictuale.
Ar fi absurd să ne închipuim că un contract poate fi internaţionalizat prin simpla alegere a unei legi străine ca lege aplicabilă. Principiul lex voluntatis este menit a soluţiona conflictul de legi nu de a-l provoca.
Bibliografie
· Batiffol, Henry ; Lagarde, Paul, Traité de droit international privé, 8e édition, vol II, LGDJ, Paris, 1993.
· Căpăţână, Octavian; Ştefănescu, Brânduşa, Tratat de drept al comerţului internaţional, vol. I Partea generală şi volII Partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, 1987.
· Curti-Gialdino,La volonté des parties en droit international privé, Recueil des cours de l’Académie de droit international, Tom 137, 1972.
· Elhoueiss, Jean-Luc, L’élément d’extranéité préalable en Droit international privé, Journal du Droit International, nr. 1/2003.
· Jacquet, Jean-Michel, Le contrat international, Ed Dalloz, Paris, 1999.
· Mousseron, Jean Marc ; Raynard, Jaques Fabre, Régis Pierre, Jean-Luc, Droit du commerce international. Droit international de l’entrepreise, 2e edition, Ed. Litec, Paris, 2000.
· Pommier, Jean-Christophe, Principe d’autonomie et loi du contract en droit international privé conventionnel, Ed. Economica, Paris, 1992.
[1] Jean-Christophe Pommier, Principe d’autonomie et loi du contract en droit international privé conventionnel, Ed. Economica, Paris, 1992, p. 130.
[2] A. Curti-Gialdino, La volonté des parties en droit international privé, Recueil des cours de l’Académie de droit international, Tom 137, 1972; Jean-Luc Elhoueiss, L’élément d’extranéité préalable en Droit international privé, Journal du Droit International, nr. 1/2003; pentru o prezentare a tezei internaţionalizării contractului intern (având toate elementele localizate într-un singur stat) a se vedea şi Jean-Christophe Pommier, op.cit. p. 131-133.
[3] Dispoziţiile echivalente din Regulamentul Roma I se regăsesc la art. 9(3): „În cazul în care toate elementele relevante pentru situaţia respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă ţară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părţi nu aduce atingere aplicării dispoziţiilor legii acelei alte ţări, de la care nu se poate deroga prin acord”.
[4] Potrivit lui Jean-Michel Jacquet, Le contrat international, Ed Dalloz, Paris, 1999., p. 7-8 „Convenţia de la Roma nu recurge la notiunea de contract internaţional pentru determinarea câmpului său de aplicare. Ea nu numai că nu oferă o definiţie fermă pentru contractul internaţional, dar acceptă să fie aplicată unui contract a cărui elemente sunt localizate într-un singur stat. […] Adevăratul criteriu reţinut de Convenţia de la Roma (pentru aplicarea sa – not. nos.) este obligaţia contractuală intervenită într-o situaţie prezenţând un conflict de legi şi nu contractul internaţional. Mai mult, noţiunea decisivă a conflictului de legi este una subiectivă, deoarece ea se poate baza doar pe desemnarea de către părţi a unei legi aplicabile, chiar şi atunci când contractul nu ar prezenta nici un element de extraneitate în sensul tradiţional al termenului.
Convenţia de la Roma se aplică contractelor internaţionale, în înţelesul dreptului internaţional privat francez (şi al majorităţii celorlalte ţări). Dar ea se aplică şi contractelor interne pentru care părţile au decis să desemneze o lege străină, prin aceasta provocând un conflict de legi în înţelesul Convenţiei”.
· [5]Jean-Christophe Pommier, op. cit. , p. 133-141; Henry Batiffol, Paul Lagarde, Traité de droit international privé, 8eédition, vol II, LGDJ, Paris, 1993, 274 şi urm ; Jean-Michel Jacquet, op.cit., p. 31-63 ; Jean Marc Mousseron, Jaques Raynard, Régis Fabre, Jean-Luc Pierre, Droit du commerce international. Droit international de l’entrepreise, 2e edition, Ed. Litec, Paris, 2000, p. 10- 82.
